Cum se asteapta?

“Toata intelepciunea umana se rezuma in doar doua cuvinte: ‘asteptare’ si ’speranta’ “ (Alexandre Dumas – Tatal).

Cat de usor suna nu? Lucrurile cele mai simple intotdeauna par cele mai grele. Indiferent ca ne-am obisnuit noi cu solutiile cele mai grele sau ca asa am fost invatati, asta e realitatea nu?

Ma consider un tip destul de rabdator, stiu ca toate lucrurile au nevoie de timp pentru a fi “rezolvate” asa cum trebuie, stiu ca de multe ori trebuie sa astept pentru a primi un raspuns. Sunt foarte constient de lucrurile astea, si incerc sa pun mereu in practica “rabdarea” si cu toate acestea nu am nici un pic de rabdare … niciodata.

Mi s-a spus de nenumarate ori, de nenumarati oameni ca sunt una din cele mai rabdatoare persoane pe care le-au intalnit. Ehe, daca ar stii ei de fapt care e adevarul!

Adevarul e ca nu am rabdare! Urasc starea aia de tensionare cand astept un raspuns, urasc stressul, urasc anticiparea. Nu suport sa fiu tinut in intuneric. Nu imi place sa nu stiu ce se va intampla (nu sunt chiar stereotipul “control freak”-ului, dar imi place sa stiu incotro se indreapta lucrurile pentru a ma putea adapta. Nu e chiar asa o cerinta absurda nu?). Nu imi place senzatia aia de a fi legat la ochi, nu o suport! Tu? Te descurci mai bine? Ai rabdare? Esti ok? Esti calm?

Si ce fac atunci? In intimitatea gandurilor ma dau cu “fundul de pamant” si ma consum psihic asteptand sa se intample “ceva” in timp ce pe afara incerc sa pastrez un aer calm si linistit. Macar asa incerc sa echilibrez cumva balanta disperare-rabdare. Cateodata functioneaza, dar de cele mai multe ori recunosc ca ma consum extrem de mult, si evident dupa ceva timp ma simt atat de obosit si lipsit de vlaga incat nu mai am chef de nimic. Frumos instinct de auto-distrugere avem nu?

“Rabdarea inseamna asteptare. Nu asteptare pasiva, aceea e lene. Rabdarea inseamna sa mergi mai departe cand drumul e cel mai greu, indiferent cat de lent este progresul” (anonim). Si ce facem atunci? Invatam sa strangem din dinti si sa asteptam, chiar si atunci cand secundele trec ca orele. Cine invata primul … rog sa ma invete si pe mine, poate mai perfectionez putin ce am acum!

Pana atunci, inchid ochii, ma asez jos, ma dau deoparte, si … astept. Nu de alta dar ramane in continuare constant gandul: “daca te opresti de tot, poti sa tragi capacul la sicriu”.

Cocktail ne-energizant

Ce perioada crunta, se simte ca se termina anul si parca se ingramadesc toate peste mine cat sa fie sigure ca intra in agenda de anul asta si nu raman programate pentru anul viitor. Stiu ca n-am mai scris de mult aici, au fost destule momente in care am vrut s-o fac dar in acelasi timp am preferat sa spun “pas”.

Toti avem caderi pana la urma. Evident le am si eu, si le-am avut din plin in aceste ultime saptamani, incepand cu o semi-depresie blanda, continuand cu dezamagiri multiple amestecate cu doua-trei frustrari permanente, o doza stupida de singuratate si toate acoperite de realizari suficiente cat sa ma impinga sa merg mai departe si sa nu ma dau batut. Bun cocktail nu? Bun, nu zic nu, doar ca nu e deloc energizant, dimpotriva!

Recunosc ca am avut un singur lucru care m-a tinut sus si m-a determinat sa nu renunt la tot … chiar blogul in cauza, sau mai bine zis, tema lui: pasiunea vietii. Mi-am tot amintit ca o sa mor, si ca prezenta mea aici poate fi chiar mai limitata decat o cred eu asadar … la lupta osteni!

Din fericire, lucrurile incep sa se aseze incet-incet pe toate planurile, chiar si pe cel sentimental, nu de alta dar asta ma si intereseaza cel mai mult. Cat de mult o sa se aseze nu stiu inca. Astept in continuare si o sa vad, cineva spunea la un moment dat ca rabdarea e o virtute. Sa fie asadar!

P.S. Am citit o chestie tare draguta la Darael ieri:

“Invatatorule, care este cel mai greu lucru in viata ?”
“Acceptarea.”

Stiam ca are dreptate, dar imi era atat de greu sa accept…

Sa aveti zile frumoase! Sper sa ne citim mai des!

Nu. Am. Timp.

Si m-am intors si din concediu! Adevarul e ca m-am intors deja de ceva vreme dar n-am mai avut tim.. de fapt nu, timp am avut, adevarul e ca n-am mai avut chef sa scriu. Timp avem mereu nu? Asta ne e eterna scuza de mincinosi patologici care estem: “Bai imi pare rau am vrut sa …. dar n-am mai avut timp”. Cata abureala …

Ma uitam dimineata la un film (m-am trezit prea devreme sa ma duc la serviciu asa ca am zis sa eficientizez cafeaua de dimineata) si spre final ma intrebam asa retoric “cam cat imi pretuiesc viata?”. Tu cam cat de mult iti pretuiesti viata?

Stiu ca e o bucla eterna in posturile astea, stiu ca totul se trage de la lene, lipsa de chef, apatie, cum vreti voi sa-i ziceti, dar tot acolo ajungem: de ce naiba stam pe loc? De ce asteptam sa ne imbolnavim (eventual destul de serios) pentru a ne putea bucura de viata … macar pentru o perioada, nu de alta dar o sa crapam destul de curand, probabil mai curand decat daca nu ne-am fi imbolnavit.

Cand eram mic credeam intr-o viata de “dupa”, apoi am inceput sa rationez. “Religia” (folosesc termenul doar pt. a defini toate derivatele si implicatiile) ne spune ca viata asta e doar un test pentru acea “viata de apoi”, dar daca nu e doar un test? Daca tot ceea ce suntem, tot ceea ce vom fi, tot ceea ce putem fi si tot ceea ce putem face este … acum si NUMAI acum? Daca asta e totul? De ce tot asteptam? Pentru ce? Pentru vorbe si povesti fara nici un fundament concret si tangibil?

In alta ordine de idei: nu ne pasa! Serios acum, suntem o adunatura de ipocriti care ne prefacem interesati de toate relele din lume si de toti cei care mai au o singura sansa la viata (bine, sunt si exceptii nu zic nu). Hai sa ne gandim doar la lumea internetului in care toate “sufletele bune” se dau de ceasul mortii sa promoveze campanii umanitare cu link-uri, mass-uri, mail-uri etc dar cand vine vorba de facut ceva concret ce implica ridicarea fundului din fata calculatorului … nu mai avem timp. N-avem cand sa mergem la spital sa donam sange, n-avem cand sa mergem la banca sa donam 10 lei, n-avem cand sa dam un sms pt. a dona 10 lei etc (din nou, exista si exceptii si stiu asta). Stau si ma intreb totusi, daca tot exista atata “interes” pentru umanitarisme, pentru a-i da lui Gigel sansa sa fie operat si sa se bucure de viata alaturi de familie, de ce nu exista interesul asta si pentru noi insine? De ce Gigel are sansa sa se bucure de viata si noi nu? Ah stiu de ce! Gigel e bolnav. Grav. Noi? Noi suntem sanatosi, si asa ceva nu ni se poate intampla “noua” niciodata nu?

Sper ca inainte sa trantiti gandurile de genul “ia uite-l si pe-asta… bai J.D. n-ai dreptate, oamenii sunt puri si sinceri, si sunt interesati de semenii lor si de lumea in care traiesc, n-ai nici un drept sa arunci cu cacat” s.a. sa mai cititi o data paragraful. Poate a doua oara o sa intelegi mai bine ideea din spatele lui.

In fine, n-avem timp nu? Dar serios acum … tu cat de mult iti pretuiesti viata?  Esti dispus sa faci ceva cu ea? O sa tot intreb chestia asta … asa cum o fac de cand am inceput sa scriu aici.

Pauza

“Pasiunea vietii” este in concediu ne citim in curand!

Mi-e frica …

Nota inainte: incep sa ma simt ca un “motivational speaker” prin posturile astea …

“Cea mai mare greseala pe care o poti face in viata e sa-ti fie mereu teama ca vei face o greseala” (E. Hubbard). Suna cunoscut? Daca stai putin sa te gandesti, asta e motivul pentru care nu facem foarte multe lucruri pe care poate ni le dorim: o sa facem o greseala, o sa fim respinsi, o sa stricam totul, o sa se schimbe lucrurile etc. Am mai spus-o eu o data: daca nu incerci, cum vrei sa ai?

Vrei o viata mai buna? Vrei un prieten adevarat? Vrei un iubit? Vrei sa ai succes in afaceri? Vrei sa ai un job mai bun? Vrei sa fii fericit? Vrei sa te bucuri de viata si de lucrurile din ea? Vrei sa …? Deschide ochii, deschide-te pe tine, ia-ti inima in dinti si fa ceva in sensul asta! Risca!

O sa dai gres? “One who fears failure limits his activities. Failure is only the opportunity to more intelligently begin again.” (Henry Ford). E foarte posibil sa te arzi, dar daca esti suficient de puternic vei invata ceva din experienta asta si data viitoare vei fi mai pregatit si vei stii ce sa nu faci. In acelasi timp, chiar exista o sansa acolo … sa nu te arzi si lucrurile chiar sa iasa asa cum vrei tu. Nu merita riscul? Tine minte ca intr-adevar ai o singura viata, nu merita sa incerci sa obtii lucrurile care te fac fericit? Daca nu acum, atunci cand?

Pentru incheiere, va mai dau inca un citat: “Indoielile noastre ne tradeaza, si ne fac sa pierdem binele pe care l-am putea castiga, prin teama de a incerca” (Shakespeare). Acum sincer, dar SINCER, ce ai de pierdut daca incerci? Lasa-ma pe mine sa-ti raspund te rog: nu ai NIMIC de pierdut, pentru ca ori vei obtine ceea ce vroiai, ori vei stii sigur daca puteai sa obtii asta sau nu si nu vei ramane cu regrete ca n-ai incercat (si daca ai cumva impresia ca regretele sunt bune in viata, iti spun eu ca nu sunt, pentru ca nu le vei putea “rezolva” niciodata, cel mult vei putea sa le ascunzi din cand in cand, dar cumva .. nenorocitele reusesc mereu sa ne gaseasca).

Cerul nu e mereu intunecat, muntele nu e mereu acoperit de nori, marea nu e mereu furioasa si tulbure. Incercam?

Imi cer scuze

…ca nu pot sa raspund acum la toate comentariile, dar promit ca o s-o fac cat de curand, cu prima ocazie cand am putin timp !

Si in acelasi timp, va multumesc! Ma bucur sa vad ca “existati” si ca va intereseaza subiectul asta, si ca n-ati “uitat” !

J.D.

Blogroll: DeMaio

Sincer sa fiu, postul de blogroll dedicat lui DeMaio trebuia sa fie primul din categoria asta, am intarziat atat pentru ca n-am stiut exact ce sa scriu (scriam, stergeam, scriam, stergeam, etc).

Nici acum nu sunt foarte convins ca stiu exact ce sa scriu, dar tot trebuie sa fac asta la un moment dat (si trebuie pentru ca vreau).

Prima oara cand am intrat pe blogul lui Bogdan acum aproape un an, am iesit destul de repede. Nu aveam o zi prea grozava si n-aveam prea mare chef sa ma uit pe bloguri.

Mare greseala am facut atunci. Noroc ca intamplarea m-a impins din nou acolo, si de data aceea am stat sa citesc .. si sa citesc … si sa citesc. Pana cand intr-un final am descoperit bucatele din omul care este “el”. Are si el pasiuni, pasiuni pe care le-a tinut langa el de-a lungul timpului. Doua dintre ele sunt muzica si scrisul, cel putin din cele extrem de evidente (si sper sa nu renunte niciodata la ele).

In ciuda anumitor posturi mai “dure”, DeMaio e un om extrem de sensibil si visator, sau cel putin asa il percep eu acum. Un om care nu s-a lasat invins de-a lungul timpului si a continuat sa lupte, lucru pe care il face in continuare. Cu cine sau cu “ce” lupta? Mergeti si cititi la el pe blog, si nu cititi doar propozitiile, incercati sa cititi si printre randuri sa descoperiti omul din spatele lor. Merita! Este un blog in care trairile se intalnesc cu viata si cu pasiunea!

Problema sufletelor de tinichea este că nu ruginesc. Nu sunt nici măcar aşa cum sunt căluşeii de la bâlci. Ştiţi deja, am mai spus asta, căluşeii de bâlci mor şi ei, dar nu împuşcaţi, ci mâncaţi de carii.

Poate că de aici pleacă şi teama de oglindă. Cum să te uiţi în ea, când acolo nu te mai vezi pe tine, ci doar acea parte pe care ai păstrat-o şi care acum te judecă? Trecutul ne ajunge întotdeauna, fie că vrem, fie că nu. Lucrurile se situează la limita inexorabilului, pentru că în clipa în care arunci un lucru din tine, el nu încetează să te determine. Doar bântuie fibra, asigurând nesiguranţa, dezechilibrând echilibrul, neliniştind liniştea.

Articolul intreg aici (doar unul din zeci si zeci de posturi de citit).

P.S. Astept sa-ti finalizezi operele! Nu te opri din scris!

Despre pasiune

Cateva cuvinte scrise de Brian Norris:

Ce e pasiunea? Pasiunea este un dar al spiritului combinat cu totalitatea experientelor prin care am trecut. Ne ofera fiecaruia dintre noi puterea de a comunica si de a trai cu un entuziasm nestapanit. Pasiunea se vede cel mai bine cand mintea, trupul si spiritul lucreaza impreuna pentru a crea, dezvolta si articula sentimentele noastre, ideile si valorile cele mai sacre.

Pasiunea ne permite sa depasim obstacole (atat reale cat si imaginate) si sa vedem lumea ca un loc al unui potential infinit. Spiritul pasional se uita la fiecare lucru si descopera esenta a ceea ce poate fi, ceea ce ar trebui sa fie si a ceea ce va fi. Puterea pasiunii ne face sa-i vedem pe ceilalti asa cum sunt, ne face sa vedem cine vor deveni si de multe ori cine nu vor putea fi niciodata.

Multi barbati si multe femei fug din calea pasiunii personale si profesionale pentru ca le e frica sa nu se arda. Relatii din trecut care s-au sfarsit in dureri arzatoare. Incredere si credinte care au fost tradate. Riscuri ce au dus la mustrari. Viziuni marete care s-au sufocat sub pernele grele ale lui “nu”, logicii fara suflet si ale ego-urilor prea zeloase. De aceea le e frica sa asume riscurile care vin impreuna cu notiunea de a trai viata la intregul ei potential.

An dupa an stau intr-o parte retrasi si aleg o existenta ce poate fi prevazuta. In loc sa faca un salt de credinta (nu stiu exact cum se traduce ‘leap of faith’ dar cred ca stiti expresia) si sa se scufunde in apele celor mai adanci bucurii si motivatii ale lor, ei insista sa se ascunda intr-o bula de siguranta, intr-o lume obisnuita, fara viata si fara culoare unde nu prea se intampla nimic nou si unde singurul lucru pe care se pot baza este ca “maine” va fi la fel ca “ieri”; “azi” va fi mai mereu la fel.

Trebuie sa avem incredere in noi insine, sa avem incredere in a fi receptivi pentru a trai fiecare secunda a fiecarei ore, a fiecarei zi la intregul ei potential.

Imagineaza-ti o lume in care traim clipa si petrecem mai mult timp bucurandu-ne de realitate decat incercand sa evadam din fata ei. Imagineaza-ti o lume in care nu am avea nevoie de avocati pentru a merge in fata unui judecator, de psihologi care sa ne spuna ca avem probleme emotionale sau de clerici pentru a vorbi cu Creatorul in locul nostru. Asta e puterea pasiunii.

Trebuie sa ne dam seama ca una dintre proprietatile umanitatii este capacitatea de a trai si de a raspunde la sentimente. Lacrimi de bucurie si de tristete, dezbateri aprinse, furie, democratie nefiltrata, dorinta, mandrie, zel, credinta, dragoste, compasiune – acestea nu sunt si nu pot fi pacate; mai degraba, sunt complementare unei alte proprietati ale umanitatii: darul vointei libere.

Pacatul adevarat este  lipsa curajului de a ne exprima convingerile si dorinta pentru viata. Cel mai apropiat lucru de un iad fizic este actiunea de a refuza sa spunem ceea ce trebuie spus, de a nu canta ceea ce a fost menit sa fie cantat sau de a ne forta pe noi insine sa nu mai simtim ceea ce a fost menit sa fie simtit.

Pasiunea ne sculpteaza existenta, alimenteaza focurile inspiratiei si ne face ca inima si mintea sa fie deschise schimbarilor din jurul nostru. Este mancarea sufletului, o scanteie care ne ilumineaza scopul si misiunea. Chiar daca prin pasiune iti julesti genunchii sau cazi in apa haotica numita viata, pasiunea este dreptul tau prin nastere. Este in tine, este a ta sa o descoperi si sa o stapanesti.

Fellini (regizorul) a spus odata asa “Nu exista sfarsit. Nu exista inceput. Exista doar pasiunea pentru viata”. Avem atat de multe sentimente de trait, si atat de multe lucruri de facut, de ce sa ni le negam?

Si cum am spus si eu … totul pentru o clipa, o clipa pentru o viata.

Un alt sfarsit

Am si azi doua citate pentru voi. Primul e de la o doamna care a spus asa “Nobody can go back and start a new beginning, but anyone can start today and make a new ending.”. Ne place sa ne gandim mereu la lucruri care s-au intamplat in trecut, care poate n-au mers exact asa cum ne-am dorit noi, si ne intrebam invariabil “Oare ce-as fi putut sa fac sa fie altfel?”. Lucrurile astea le lasam destul de greu in spate, iar atunci cand n-am reusit sa le dam un final, nu le lasam deloc. Pierdem timpul nu?

Nu zic ca e rau sa ne punem intrebari, pana la urma asta e unul din pasii importanti pentru a merge mai departe si a invata ceva, dar odata ce gasim raspunsuri, chiar daca nu suntem multumiti de ele, ar trebui sa mergem totusi inainte. De ce n-am reusit sa termin un proiect? De ce m-a parasit iubirea vietii mele? De ce m-am indepartat atat de mult de prietenii vechi? De ce lucrurile nu mai sunt cum erau? etc. Asa cum spunea si doamna respectiva mai sus, nu putem intoarce timpul pentru a avea un nou inceput, asa ca hai sa incercam sa incepem acum ceva pentru a avea un nou sfarsit, hai sa incercam sa oferim o alta finalitate lucrurilor actuale care sa ne convina noua. Se poate!

Si pentru ca nu vreau sa iau mai toate situatiile ca exemplu, o s-o iau pe cea mai frecventa; lucrul care ne tine cel mai usor in trecut: dragostea. Departe de mine de a incerca sa fiu cliseistic sau molatic, dar daca ne gandim per ansamblu si cat de cat obiectiv, deceptiile sentimentale sunt cele mai frecvent intalnite cand vine vorba de “locuitul” in trecut (in mare parte, tocmai pentru ca n-am avut un sfarsit).

Cel de-al doilea citat e usor adaptat (initial se referea doar la femei, dar cum acelasi lucru se poate intampla si la o femeie si la un barbat, am modificat putin):  Uneori trebuie sa iubim un om nepotrivit/rau o data sau de doua ori de-a lungul vietii, pentru a putea multumi pentru/aprecia un om bun. Eu nu pot decat sa fiu de acord cu vorbele astea, cel putin din punctul de vedere al trecutului, al prezentului si poate al viitorului (ma refer la persoana mea).

Nu mai tin minte cine imi spunea, ca pentru a putea fi fericiti trebuie intai sa suferim. E un dram de adevar si aici. Cum altfel am putea stii ca lucrurile sunt “bune” acum, daca n-am simtit cum e sa fie “rele”? Si vor fi bune la un moment dat, trebuie doar sa ne dorim lucrul asta. Nu zic sa ni-l facem scop in viata pentru ca in cazul asta dam in alte probleme, spun doar sa ne tinem ochii deschisi indiferent ce s-ar intampla. Lumea e un loc mic pana la urma si din fericire nu toti oamenii sunt niste javre

Hai … sa facem un nou sfarsit, inca unul! Unul care sa fie asa cum trebuie!

Doar … asa …

Pe acest pamant, exista din cand in cand oameni care mai devreme sau mai tarziu, in timpul vietii sau in timpul mortii, pot muta pana si muntii. Unul din ei a fost Pavarotti. Mi-am adus aminte de el, reascultand in dimineata asta un cantec care m-a facut intotdeauna sa tremur. Un cantec care interpretat de “maestru” reuseste de fiecare data sa-mi stoarca macar o lacrima, chiar si atunci cand il ascult pe “repeat”. Nu exista cuvinte pentru a defini asa ceva.

Se numeste “Rondine al nido” si este o romanta nu tocmai noua. Pur, simplu, emotionant, magic, pasiunea vietii? Ascultati pasiune …